fingerr1

ALAPTAT DE DOUA MAME

-Rememorari-

extrase

                Ovid. S. Crohmălniceanu

 Christian Wilhelm Schenk este un poet bilingv. El scrie si publică versuri deopotrivă în germană si română. Facultatea aceasta a sa frapează în mod deosebit, cu atît mai mult cu cît nu este dictată de circumstante exterioare. Autorul a părăsit plaiurile natale din 1976 si, desi trăieste la Kastellaun în Germania, a tipărit  10 volume în româneste si 4 în germană. Paralel îi retin o serie de versuri germane antologiile Die Jahreszeiten (1991) si Das Gedicht '92,, Unterm Fuß zerrinnen euch die Orte - Neue deutsche Lyrik zum Thema Heimat, Freudenstadt 1993, Heimkehr, Edition "L" 1994, Streiflicht, Dionysos Verlag 1994, Vânătoare de vise Oradea, 1997, Rumänische Dichter, Log-Buch 1998  dintro productie iarăsi abundentă.

  Nici interesul nu-si spune în cazul de fată cuvîntul, fiindcă ChristianW.Schenk este medic si practică poezia pentru "simpla sa plăcere", dar în mod deosebit dintr-o "necesitate vitală" cum retinem dintr-un interviu.

  Apartine, e adevărat, unui mediu plurilingv, la Brasov, unde a văzut lumina zilei si unde se vorbea în chip obisnuit româna, germana si maghiara. Aici sia făcut tînărul Schenk clasele primare si secundare (si la scoli de limbă română), îmbătînduse cu Eminescu, al cărui volum de poezii, asa cum mărturiseste, si cum l-am cunoscut eu, îl poartă permanent în buzunar, lîngă inimnă, desi stiut pe din afară.

 Bilingvismul în literatură si mai ales printre poeti e foarte rar. Se întîmplă, desigur, ca unii dintre ei să frecventeze si altă limbă decît cea maternă (Rimbaud, elev compunînd hexametrii latini fără cusur, Rilke încercînd să iste pe coardele lirei sale sonuri franceze, Celan încredintînd hîrtiei cîteva productii lirice românesti. Exceptiile citabile pot fi numărate pe degetele de la o singură mînă, iar acum mai putem cita spre fericire încă unul.

Tristan Tzara, Beckett, Fondane, Brodsky, Voronca. Chiar dacă sar mai putea da si alte exemple, în favoarea rezistentei lirice la asemenea adaptări pledează întreaga istorie a literaturii. Multi poeti, siliti să trăiască lungă vreme departe de patria lor si să folosească zilnic alt idiom, Adam Mickiewicz, Byron, Heine sau Ezra Pound, au continuat să scrie în limba lor materăGeorg Steiner, excelentul eseist, spune categoric: "Nu am nici cea mai vagă amintire cu privire la prima limbă vorbită,  scrie el. Atît cît îmi dau seama, am aceeasi fluentă în engleză, franceză si germană. Starea mea naturală  ne asigură cunoscutul eseist  a fost poliglotă, asa cum este aceea a copiilor din Valle d'Aosto, din Tara Bascilor, din unele părti ale Flandrei sau între vorbitorii limbii guaroni si spaniolei în Paraguai." (After Babel).

  Si ca să nu păstrăm nici o îndoială asupra posibilitătii de a trăii concomitent întro pluralitate idiomatică, Steiner precizează: "Simt primele mele trei limbi ca fiind centri perfecti echivalenti ai propriei mele fiinte. Le vorbesc si le scriu cu o usurintă insesizabilă [...] . Visez cu aceeasi consistentă verbală si stimulare lingvisticosimbolică în toate trei limbile". De aici, Steiner scoate si o concluzie de contestare teoretică a unor consideratii cum sînt cele ale lui Zillich. "Pentru poligloti  scrie autorul incitantului eseu, După Babelînsăsi notiunea de 'mediu', de înrădăcinare unică sau privilegiată este suspectă. Nimeni nu locuieste întrun 'regat de mijloc', toti sîntem oaspetii celorlalti" (ibid).

  Mai putin transant, dar în acelas spirit, Günther Anders pledează. "... zu lernen von vornherein und willentlich in unserer eigener Sprache übersetzen zu sprächen, (s.a) wehrend geradezu für Übersetzung: also so, dass unsere Rede der Transmissionriemen der Übersetzung so wenig wie möglich beschädige"

  Acceptînd eventuale pierderi care ar putea rezulta din recomandarea sa, el aduce în sprijinul acesteia un argument serios, chemat să pună pe gînduri orice partizan al "înrădăcinării" neapărate. "Gemessen am Ideal der Tiefe der Muttersprache oder der Fülle der Bildungssprache  zice Anders  mag das zwar eine Verarmung darstellen. Aber ein armes Wort das in der Ferne ankommt, ist reicher als ein reiches das zu Hause versickert und sein Ziel verfehlt." (Der Mann auf der Brücke. Tagebuch aus Hiroshima und Nagasaki, München, 1954).

 Mărturisindusi poliglotismu înnăscut, Georg Steiner nu omite să amintească "zvonul pseudostiintific după care indivizii plurilinguali sau copiii crescuti simultan în contextul "prea multor limbi" [...] sînt predispusi la schizofrenie si tulburări de personalitate. (After Babel).

 E o opinie din păcate, totusi, foarte răspîndită si se lasă surprinsă în chiar felul cum Heinrich Zillich comentează conditia tragică a diplomatului rus "mai sărac ca un păstor". Steiner admite însă o ipoteză: Sar putea ca la insii poligloti, asemenea lui, să existe, atunci cînd vorbesc, o presiune a limbilor nefolosite asupra celei întrebuintate. Oricum, o tensiune psihică, este de presupus, cu atît mai mult în actul poetic care caută cuvîntul "esential", după Mallarmé.

  O surprindem la C.W. Schenk? La prima vedere, nu. Dimpotrivă, poetul pare instalat firesc în limba română si se declară chiar "înrădăcinat" aici de veacuri: "Mam născut  zice poetul  în Orăstie/ sus în munti/ si am crescut./ Mam înzdrăvenit  o glie / dintro mie si înco mie/ de grămezi de lut./ Duce am fost si eu cu ducii,/ frate cu Menumorut,/ os din Closca/ ochi din Horia,/ mam numit Crisan!" (Transilvania). Îndărătul acestui metaforism descoperim un conflict neascuns. Oricît ar revendica poetul lutul transilvan drept materie constituentă originară, în stilul Blut un Boden (Sînge si pămînt), coaja culturală plezneste îndată  locul de nastere al lui Schenk nu este localitatea istorică Orăstie ci Brasovul  si obsesia calvarului inundă debitul liric. Existenta nu mai e nicidecum naturală, desfăsurînduse în chip organic, după modelul vegetal, ci sfîsiată, tragică. Gîndurile fug către o cruce a răstignirii, si ea, ni se spune, a fost "schimbată" (aluzie la transplantare); pe autor îl apasă ideea că unii iar putea contesta atasamentul fată de pămîntul natal: "Doamne! Crucea miau schimbato/ siau fugit./ Au fugit cu ea în spate/ siau ascunso în pustiu,/ în pustiu să nu mă stiu,/ dar mă stiu /mă stiu si altii / chiar si cei ce nu mă stiu/ cau schimbat doar crucea." [...] "Cine vede/ si nu crede,/ cine trece/ fără pace/ ălai cîine si străin./ Cin' se plimbă/ si nu vine,/ cine blestemă/ si tine/ vorbele în mlastină/ ălai hot de tară/ fără bastină." (ibid.) Asa cum ne putem da usor seama, poetul nu vrea cu niciun chip să fie asimilat acelor care sau socotit doar oaspeti în Transilvania si au părăsito fără strîngere de inimă.

  Mărturisirea directă a unei existente disputate de mai multe cîmpuri verbale o găsim în poezia Destinul meu a fost cuvîntul "Iar eu unealta jucăriei, rupt în trei limbi..." spune despre sine Christian W. Schenk. Cu un vers înainte mentiona Babilonul; el e, se stie, locul turnului Babel, unde Dumnezeu a încurcat graiurile oamenilor, fiindcă au vrut, în trufia lor, să ridice o clădire pînă la cer, si aceasta a fost "jucăria" de care vorbeste poetul. Si iatăl transformînd în motiv tragic relatiile lui cu vorba rostită: "îngenunghiez săi simt aroma si blestem cînd seascunden mine/ Ba întro limbă, ba întro alta, bantro metaforă, ban rime/ Jucînduse dea fraza oarba CopilDestin de iad, si sfînt/ Ce ma născut să simt durerea cuvîntului în necuvînt" (Destinul meu a fost cuvîntul).

  Tensiunea aceasta, născută dintro rezstentă la scindarea personalitătii va deveni însusi motorul liric de fortă majoră al poeziilor lui Christian Wilhelm Schenk, asa cum reiese din volumul pe care la publicat în 1992, după ce, cu un an înainte, culegerea intitulată semnificativ Testament, purta mentiunea: "Ultimele versuri românesti". Deci hotărîrea de a pune capăt dublei sale activităti literare, pare să fi fost doar pasageră. "Sigur, testamente facem toti si pe urmă le rupem si facem altele...", declară autorul întrun interviu, "poate că întradevăr asa am simtit atunci, si de fapt  adaugă  voi mai scrie în româneste..."; ceea ce se dovedeste cu Răstignirea ultimului cuvînt cât si cu cele ce i-au urmat.

  Pînă a ne opri însă asupra naturii sale conflictuale, chiar sub raportul elementului lingvistc fundamental, să examinăm un pic cum se prezenta productia poetică a lui Christian W. Schenk înaintea izbugnirii unei astfel de crise manifeste.

  Autorul a scris mult, volumul Testament adună doar o foarte mică parte din debitul său liric, cît a socotit el să vadă lumina tiparului. Avem de a face cu un elegiac de fibra pura în aproape fiecare temă atinsă, amorul, relatiile cu semenii, elanurile amicale descurajate, peisajul citadin regretat. Numeroase versuri fixează un sentiment persistent de apăsare si depresiune sufletească: "neprogramată, dragostea e interzisă prin lege"... "Voi mati uitat prieteni, dar vă iert,"... "pe străzi/ tristetea umblăn patru labe.", "mort orajul doarmen/ frunze de cenusă"...

  Christian W. Schenk practică o poezie de un modernism moderat, în sensul că întelege să urmeze, cu foarte multă retinere, modelele confratilor săi români din aceeasi generatie. Nul vedem înfundînduse în viziunile metafizice blagiene, nici practicînd verbul dodonic si oracular al lui Ion Barbu. Desi mărturiseste a fi nutrit un veritabil cult pentru Arghezi, unul dintre primii lui mentori, manifestă totusi putin interes pentru gustul lui de a împinge către materialitate vocabularul si evită constient dislocările sintactice, la care invita el limbajul spre ai conferi o nouă viată.

  O anume atractie exercită asupra lui  Bacovia si nu atît în reducerea expresiei pînă acolo unde vede apunînd un plîns monoton, obsesiv, cît sub raportul atmosferei funerare, nevrozate. Iată cadrul pluvios, autumnal cu efectul său dezolant: "... plouă/ plouă/ pe acoperisuri,/ îngheată stropii ce se scurg pe stradă / iar noi umblăm / cu pelerinele de ploaie sub umbrele."; "Am privit printre perdele / si am mai văzut un guler / ascunzînd în el ceva,/ tot o umbră,/ o nimica / ce sempleticea în ploaie / sub o mantie atîrnată/ pe doi umeri aplecati."; "Toamnă androgină/ de perverse frunze:/ frunze de cenusă,/ frunze de rugină,/ frunze de beton..." Si iată orasul întreg prefăcut în repulsio: "în glodul zilei/ linisteai de moarte;/ doar ici si colo/ se ciocnesc sicrie/ ce merg si vin"... sau "Mă simt o groapă / pe asfaltul desfundat / în care picură / cosmare dentuneric." Nu lipsesc nici păsările: "Un cîrd de ciori / plutind sub cerul negru/ umbreau pămîntul însetat de soare,/ soselele anapoda umblau / si casele fugeau în subterane."

  Modernismul lui Schenk rămîne la sugestia simbolistă. Reprezentări obsesive umple spatiul imaginatiei, chemînd tot stări anxioase. Pe poet îl urmăreste forma unei birje, vehicul vetust, trimitînd la ambianta adormită, provincială. Echipajul bătrînicios si posomorît e pe deasupra împietrit. Poezia poartă titlul Pegas si evocă inspiratia poetică tinută în hamuri si osîndită la o încremenire dureroasă: "Pădurea forfotea de miselie,/ dar birja tot stătea pe loc;/ jivinele muscau sub hături / dar birja tot stătea pe loc"...  Imaginea revine în mai multe poezii (Hamurile mînzului, Metamorfoze, La gura amintirilor), ca să sfîrsească întrun îndemn disperat: "Fugi calule,/ si lasămi amintirea / acelui frîu/ pierdut de un Orfeu."

  Birja semnifică, prin spatiul natural, o înrobire a făpturilor create să alerge libere si osîndite acum să fie instrumente de tractiune comandată în universul citadin: " 'Eu nu sînt orăsan' / zicea un cal / suflînd pe nări / obsesii londoneze.// "Nus nici tramvai"/ zicea acelas cal / trăgînd o birje / pe asfaltul umed" (Eu nus...). Poetul crede a fi trăit el însusi astfel de metamorfoze în ordine socialmorală. "Ceam fost / atunci cînd nu fui cal?"  se întreabă  si răspunde în aceeasi manieră alegorică: "Am fost un bici / cu vise de curele.// Mam împăcat / pe vremuri / cu birjarul / si am lovit / tot ce odat' voi fi."

  Există o evidentă distantă voită, între poetica la care aderă Schenk si cea aflată în gratiile colegilor săi de generatie germani din România, cultivatori, pe urmele lui Brecht, ai unei lirici ametaforice, ironice si sarcastice. Conationalul lor (de limbă română) tridează mai curînd o altă atractie. E aceea pentru poezia conceptuală (Gedankendichtung), cu o solidă traditie de la Goethe la Hans Carossa si nu în cele din urmă Rilke. Schenk nu se dă îndărăt să emite filozofeme de tipul: "Acolo unde un copac tace  / e germenul vîntului.// Acolo unde pleoapa senchide / e germenul mortii.// Acolo unde resemnarea încolteste / e germenul stupiditătii.// Acolo unde tu dormi cînd altii suferă / e stîlpul infamiei!" (Stîlpul infamiei). îsi închipuie "speranta" îngropată întrun cimitir, "libertatea constituită din piatră de granit", "himera cuvîntului, ningînd peste noi".  Dar că e vorba aici de niste presiuni culturale diferite, ne putem convinge surprinzînd cum tîsneste cîte o metaforă "dură", argheziană, printre abstractiile liricii conceptuale: Sicriul "dăn clocot pe margini", inima "face bătături pe fiecare sentiment", Dumnezeu îl cuprinde pe poet "întro menghină" si el sub strînsoarea aceasta urlă: "Daaa... Nuuu..."

  Versurile din Volumul Răstignirea ultimului cuvînt pun capăt echilibrului care părea să se mentină în materia verbală tensionată a versurilor lui Schenk, lirismul capătă un caracter eruptiv, dislocă structurile lingvistice "curante", lasă impulsului fantomatic o libertate aproape fără margini în cîmpul reflexiv. Nimic nu mai încearcă să medieze starea conflictuală internă, totul devine frămîntat, spasmodic, dureros. Poemul care deschide culegerea, Mărturisire de credintă, e o confesiune a unui martiraj perpetuum resimtit în intimitatea actului exprimării si ia o formă delirantă suprarealistă, fără punctuatie, fiindcă părăseste fazarea competă gramaticală: "săpati gropi de cruci săpatilen creier / săpatilen ochi si pe crucea de mine / (...) bateti pe cruci limbile una vasteaptă / două vă trec bateti cuie una din două / dragă mie draga străină de dragă / si drag îi sînt dragei limbă străină / maternă de dulce bateti cuie..." Imagistica devine extrem de îndrăzneată, fascinantă, prezentînd, nu odată, o pronuntată disonantă modernistă: "Un obraznic cal dactil lasă urme în debile fraze"; consonantele "călăresc pe vocale dînd bice cuvintelor rare", nimicul este "orizontal" si "orb de gelozie"; cuvintele au "aripi galbene", "geamuri de fum adapă raze gravide"; "balele luminiisi scurg dintii pe faleză",linistea supremă nu poate fi rostită ci doar concepută "în geometria turmelor de oi". Oximoronul ajunge figura stilistică cea mai fregventată: "comorile nefaste" sînt "senzuale", tăcerea, "fecundă", cutremurele "moi", "bem noapte, devorînd lumina"; poetul a fost "muscat" deo "gură fără dinti", acum priveste literele răsfrîngînduse în "triunghiul neînteleselor întelesuri asfixiate"; "Cruci de piatră răsturnate / peste cruci de lemn si cuie / potrivesc nepotrivirea / schizofrenelor tacite..."

  Sensurile suferă o încifrare; întîlnim trimiteri la cărtile sacre, Bhagavata Purana, calea lui Tao si altele unde Schenk caută dezlegarea tainei cuvîntului fiindcă niste reflexii ale sale asează lirica sub semnul YinYang, principiile antagonice primordiale.

  În fierberea aceasta nebună a discursului liric înfloresc viziuni memorabile de o rară pregnantă: "Dumnezeul cuvintelor / stă atîrnat de o metaforă / si fluieră anapoda./ Se leagănă dînd cu piciorul / ba întro frază,/ ba întrun cuvînt/ si din cînd în cînd / aruncă după rime cu vocale/ / Dumnezeul cuvintelor / îsi taie metafora de sub picioare / căzînd în noianul de cuvinte / desperecheate / si ciobiten consonante." (Libertatea). Imaginea, burlesc sumbru, e becketiană. Altele sînt suave: "Lumeai o silabă / scăpată de un înger / inexistent si trist." (Elegia triunghiulară), sau crud realiste: "Pînă la urmă ia crescut un pom / din adîncul naivitătii sale / pe care oamenii / au început să ducă războaie / să se spînzure,/ copiii să culeagă fructe necunoscute / si femeile să ia vreascuri pentru foc." (Elegia cuvintelor mute).

  Psihocritica ar descoperi usor aici o retea de "metafore obsedante": Urma copitei , crucile si limbile bătuten cuie pe ele, aripile, penele la picior, menghina ntîmplelor, vocale spînzurate...

  Schenk deplînge o degradare a limbajului. Nevoia poetică de a da glas nerostitului încă ("drumul spre idealul unui ceva neconceput") suferă o deturnare, fiindcă "o fîsie neagră de visuri ireale / o duce pe cărarea coruptelor cuvinte." (s.n.) Are loc o vlăguire a verbului ("sa scurs cuvîntul în rădăcini tăcute"). Trăim, constată disperat poetul, întro lume unde ploile sînt "neadăpate", adică lipsite de rodnicie. Ca urmare, în universul nostru de astăzi dăm numai peste "seci cuvinte moi" (Pe stînca pierdutilor). Ideia revine: "Cuvintele inundă universul / cu sunete stridente si facile". Potcoava e simbolul piedicii puse zborului. Imaginea cuvintelor care dau neputincioase din aripi, fără a reusi să se înalte deasupra noroiului terestru apare întrun poem intitulat Visul vulturului. "Cu potcoave" adaugă sarcastic în paranteză autorul. Christian W.Schenk întîlneste astfel un sentiment foarte acut al poetilor din toate timpurile. Mereu ia îngrijorat atrofierea ecourilor sensibile ale limbii: "Unsere Kultursprachen sind alle keine vollwertige Münze mehr scria de pildă Isolde Kunz. Kein Wort hat für unser Ohr den ursprünglichen Klang, der gleich das frische Bild vor die Augen zaubert; es ist schon viel zuviel damit gelogen, geheuchelt, geflunkert worden. (Von der Sprache). "Demonetizarea" limbajului exprimă cît se poate de exact această senzatie alarmantă, făcîndul pe Musil să exclame: "Blech reden  (să vorbim ca să nu tăcem)  ist ein mit Genie erfundenes Wort. Es enthält: das Glänzende, das nicht Gold ist; der durchdringend unangenehmer Klang; das Lebhafte, das Auswahlbare". (Tagebücher, Aphorismen, Essays und Reden, 1955).

  Niciodată însă, poetii nau semnalat mai nelinistiti ca astăzi devitalizarea, uscarea, ofilirea limbajului în veacul exploziei informationale. Fritz Mauthner, care venea si el dintrun spatiu plurilingv, regiunea slavă a fostului imperiu austriac, si vorbea cursiv germană, cehă si idis, compara epoca noastră cu cea a decăderii lumii antice: "Wie die Gesellschaft der römischer Keiserzeit keine geschlossene Weltanschauung mehr hatte, weil ihr alle möglichen Anschauungen zu bunten Auswahl gefällig vorlagen, so glaubt auch heute eigentlich keiner mehr an etwas. Religionen und Philosophien werden nebeneinander in Jahrmarktbuden ausgeschrien, so wie in der Möbelhandlungen die Stoffe und Formen aller Zeitstile und Stilrevolutionen nebeneinander zu haben sind [...].  Cînd scrisese acestea, Mauthner nu bănuia că amalgamarea de care worbea, va fi considerată mai tîrziu însusi spiritul epocii si botezată "postmodernism". Mai nota încă: "dass der faulige Zustand der Weltanschauung sich zunächst in helle Ohren am deutlichsten in der Sprache verrät. Das Latein der Keiserzeit war eine todkranke Sprache, bevor es eine tote Sprache wurde. Und unsere Kultursprachen von heute sind zerfressen bis auf die Knochen. Nur bei den Ungebildeten, beim Pöbel, gibt es noch gesunde Muskeln und eine gesunde Sprache. Die Sprache der Bildung hat sich metaphorisch entwickelt und müsse kindisch werden, als man den Sinn der Metaphern vergessen hätte. Wie die römische Dame in ihrem Boudoir Fetische oder Götter aller Zeiten und Völker beisammen hatte, und darum in der Not nicht wusste, zu welchem betten, so hat der Dichter und der Denker unserer Zeit alle Wortfetische zweier Jahrtausende in seinem Gehirn beisammen und kann kein Urteil mehr fällen, kann kein Gefühl mehr ausdrücken, ohne das die Worte wie ein gespenstischer Verwandlungskünstler auf dem Drahtseil ein Maskenkostüm nach dem anderen abstreifen und ihr Auslacher und unter der Kleidern durch das rasseln ihrer Knochen verraten, dass sie halbverweste Gerippe sind". (Beiträge zu einer Kritik der Sprache, 1923).

  De aici forarea straturilor limbii în căutarea primelor cuvinte, cele originare, ivite odată cu aparitia omului si retocite apoi printro lungă întrebuintare zilnică. E de fapt mitul acela, Ursprache, anterioare turnului Babel, descrisă si de Schenk, si dispărută în urma pedepsei divine, credintă întrun grai comun initial, din care sau desprins toate idiomurile vorbite astăzi, prin excelentă poetică, a nutrito pînă si Freud, bazînduse pe niste observatii false ale lui Otto Abel asupra antonimelor în greaca veche.

  Cum am mai spus si Christian W. Schenk caută "aroma" primelor vorbe în "rădăcini de gînduri interzise". Si el îsi aminteste aceste "cucernice liane de cuvinte", traversîndui întîiul vis. (Freud consideră că limba primordială avea facultatea travaliului oniric de a uni notiunile opuse.) Vocabulele începuturilor, poetul si le imaginează înzestrate cu o latentă din care poate răsări totul, asa cum vedea Blaga universurile preexistînd în somnul arhetipurilor: "Noapte. Subt sfere, subt marile/ monadele dorm./ Lumi comprimate,/ lacrimi fără de sunet în spatiu,/ monadele dorm.// Miscarea lor  lauda somnului. (Perspectivă).

  La Schenk întîlnim "neputinta primului cuvînt", descrisă ca pe o coincidentă a contrariilor, adică o fortă care prefigurează în virtualitatea ei întreaga existentă: "în adîncul izvorului/ respiră noaptea cerul.// Stelele se  scurg / în adîncul pămîntului / izvorînd spre miezul muntelui / nestemate oglinditen cer.// Ochii mai preling adîncuri / neîntelese de întuneric / împletind minerale / cu magma trecutelor / spectacole viitoare.// Asa începe viitorul trecutului / prin fruntile noastre." (s.n.). Neputinta ultimului cuvînt.

  Savoarea genuină a vorbelor răsărite din noaptea zămislitoare a tăcerii Schenk o evocă foarte sugestiv scriind: "Cum simte frunzan cerul gurii / mireasma de cenusă a toamnei / asa simt gustul cemi străbate / primul cuvînt cel voi rosti..." (Eu anotimpul cinci). E o dulceată usor amară, fiindcă anuntă si viitorul crepuscular al graiului sortit să se vestejeazcă de îndată ce începe a fi rostit. Obsedat de uzura limbajului, poetul vibrează în preajma vocabulelor putin folosite: "Dincolo de pîrtiile cunoasterii / la granita sperantei / cuvintelor rare,/ se naste plasma ideii (s.n). Minima sensibilă. Si altundeva:  "fluvii de metafore / fecundează / feciorelnicia rarelor cuvinte" (s.n) Cuvinte despicate.

  Christian W. Schenk nu le aduce pe acestea în versurile lui cum îi plăcea să o facă Saint John, ci se ridica să poetizeze de fascinatia lor, iarăsi asemeni altui poet bilingv, clasicianu Ernst Stadler. "Man hatte uns Worte vorgesprochen,/die von nackter Schönheit und Ahnung/ und zitterndem Verlagen übergingen./ Wir nahmen sie, behutsam wie fremdländische Blumen,/ die wir in unser Knabenheimlichkeit auffingen./ Sie versprachen Sturm und Abenteuer/ Überschwang und Gefahren und todgeweihte Schwüre..." (Worte). Si trăieste, ca el, aceeasi experientă deprimantă: "Tag und Tag standen wir und warteten,/ dass ihr Abenteuer uns entführe./ Aber Wochen liefen kahl und spurlos,/ und nichts wollte sich melden, unsere Leere fortzutragen./ Und langsam begannen die bunten Worte zu entblättern[...]// Sie leben irgendwo verzaubert auf paradiesischen Inseln/ in einem märchenblauen Frieden./ Wir wussten:/ sie waren unerreichbar wie die weissen Wolken,/ sie sich über unserem Knabenhimmel vereinten,/ aber an manchen Abenden geschah es,/ dass wir heimlich und sehnsüchtig/ ihrer verhallenden Musik nachweinen" (ibid). "

  "Doare  spune confratele său transilvănean  dorul de cuvîntul / sălciilor plîngătoare (...)" si "Simti în gură tot amarul / nemuririi din cuvinte / peobraz îti curg sperante / neîntelese si facile /  efemere neplecate  / strînse în retina frunzelor de chiparos.// Toate cred că vin spre tine: / toate trec plutind pe loc." (Peste frunte)

  Cuvîntul cunoaste la Schenk o suferintă în plus, tensiunea celor două graiuri diferite, ajungînd să se exercite chiar asupra lui. De unde metafora cruda a limbii "despicate". Drama exprimarii devine anatomie, devine tortura fizica, devine poezie pură. Poetul simte "fraze siameze", adica gemene, "dînd din aripi". (Cuvinte despicate).

  Trecerea de la o limba la alta, o trăieste ca pe un schimb vestimentar succesiv, cu efecte anihilante asupra mintii: "îti rupi prima haina / siti cumperi o alta / sio alta / sio alta...//... si una pe alta / si alta peste alta / pînăti dispare capul/ sub umeri"... (Exodus).

  Dublul izvor verbal a făcut din Christian W. Schenk "într-un mod câte se poate de fericit" un poet tragic fără precedent in literature romana!

fingerr1